Struggle

I wanna go to beautiful places, I wanna see breathtakingly beautiful places, I wanna be rich and surrounded by beauty even if it costs me a lifetime of struggle and sacrifice. I wanna go where my parents couldn’t with the courage they didn’t have.

You can never just be. Life is a struggle and so must I be. I am a perpetual struggle. Although I do not find joy in this, it definitely gives me purpose. Struggle is a purpose itself. 

Letters to my fair princess 

am fost corecta azi

gandul nu mai e un păcat

si n-am fost niciodata

in culpa

barourile sunt goale.
mai trăiești in cuvintele mele

si pe cer

cand imi amintesc de tine

vorbesc cu tine prin mine.

Letters to my lost princess 

frumusețea cuvântului si a chinului

am cunoscut-o mereu seara –

lirică,

patologică

si perimata.

nenorocirea vocabularului

si a morții

ma încântă cand imi amintesc de numele meu

rostit de o voce

subțire.

de ce am îmbătrânit devreme?

mi-s grele serile

si grele sunetele

de cand ai plecat.

Letters to my beloved princess

you’re everywhere in the grass 

in the blue summer sky

in the summer heat

in all of the cars

in all of the lights 

in the shadows 

under the trees 

surrounding me

floating in my mind

all around

everyday

everyone

everything

Poetry că tu.

Ce seară

de căcat

când simt că te iubesc

omule ciudat

iubitule frumos

ce faci? ce e asta?

asta-i dragoste,

când totu-i perfect și roz

cu țigări și sex?

ce naiba e asta

spune-mi

că o să te plesnesc

peste fățuca aia de fluturaș perfect

îți rup șira spinării

și fac origami din ea

dacă nu îmi spui o dată

de ce mă ridici de glezne?

#Cécile

No, Cecile, he ain’t handsome. But he’s as charming as burning hell. His perfume and his gestures, the way he holds his cigarettes, lightly yet utterly imposing; it’s like a film crew is recording his every move.

A tape of his life would amaze the world. 

Sociale

Ei, în momentul ăsta am contact real cu realitatea. Simt pleonasmele din oamenii care mă înconjoară, intuiesc oximoroanele repetate care le definesc existenţa, observ repetiţiile de prost gust care îi caracterizează, pe care le neagă dar le dau, în acelaşi timp, senzaţia că suscită interesul celorlalţi. Al celor care sunt la fel de dezorientaţi ca şi ei.

Simt şi că frazele mele sunt prea lungi şi de multe ori le pierd sensul încercând să le îmbrac într-o formă care care cade în eroarea de a oferi, totodată, accepţie. Ideea asta este, de fapt, o analogie puternic fondată a traseului meu. Al nostru, să spunem.

De aia am senzaţia că îmi cad cerul şi blocurile peste umeri când mi se întâmplă ceva. Pentru că nu pot să îmbrac ceea ce mi se întâmplă şi, deci, nici blocurile sau stelele sau zidurile în figuri cu stil.

Bastille, We Can’t Stop

Mă simt inspirată tonight. Îmi vine să dansez și să cânt. Așa e cel mai frumos, când ai o mie de probleme pe cap, când le dramatizezi oarecum și când îți rupi apoi puțin timp din timpul tău prețios să faci câteva lucruri dintre alea care te-ar face pe tine de acum doișpe ani mândru.

Chestia e îmi vine să renunț câteodată să fiu okay. Să renunț la eforturi. Nu mă refer la faptul că m-aș da peste cap ca să fac pe plac la tote fetili și toz băieții. Dimpotrivă.

Mă refer la efortul intelectual de colaborare cu sinele psihedelic aici. Știi ce zic, discuția contradictorie interminabilă. Analiiiiza, concluziiiiiile, sinteeeeeeza. Eseurile pe care ți le engramezi în cap din nou și din nou, pe care ai vrea să ți le audă și ceilalți ca să vază ce deștept ești tu, bă. Nimeni nu mai gândește așa mult, numai tu nu, nu?

Nu. Și asta mă termină, când îmi dau seama că e ca și cum aș încerca să cuceresc eu Bizanțul acum. Sunt cam cu 560 de ani în urmă.

În general vorbind, iubire.

Let’s delay our misery.

Acum că am încheiat câteva socoteli mai vechi, aş putea (chiar aş putea!) să arunc o privire lipsită de paralelism a axelor vizuale asupra momentului „te zero”. Să-mi vorbesc, mie şi vocilor tăcute şi privirilor tâmpite dinăuntrul meu, şi să le comunic două sau trei axiome cu iz literaro-agricol.

Nu e important ce spun. Pot să vorbesc despre clonarea gândacilor, dacă asta vreau, şi  dacă îmi dau ideile pe mut. Mi se pare o comparţie simpatică.

Îmi aleg un fundal sonor intrigant, care să îmi facă imaginara audienţă să se destindă puţin (nu prea mult), şi totodată să mi-o rănească în orgoliul de meloman, ridicol şi caracteristic tuturor. Asta o faci şi tu. După ce i-ai tranşat puţin, poţi să îţi faci intrarea. Asta contează enorm. Prada, Alexander McQueen, Guerlain. Să le dai mind fuck, să ai diamante la gât şi în cap, să le priveşti papucii cu dispreţ. Metaforic vorbind. Ce naiba.

În continuare trebuie să înţelegi că eşti pe cont propriu. Că gesturile (ţine minte cuvântul, e esenţial!) te izolează în mod tragic, dragă. Când te perfecţionezi, te îndepărtezi. Asta e, oricum nu erai prea iubit nici când erai urât. Nu te mira, drept e că n-ar fi dat nici naiba doi bani pe tine când nu aveai aer de metempsihoză-solilocviu preeminentă.

După ce ai amuţit cafenelele, nu rămâne decât să accepţi principiile mele care şi-ar pierde tot farmecul dacă le-aş sumariza.

As far as I remember, they used to say you can control it. They say you can control yourself. They say you can take your destiny in your own hands and do whatever you want with it. Break it against the wall. Defy the stars. Swear their names. Fight your pride.

And guess what? No. No, you can’t. Some things are not meant to be, darling.

Fuck you, darling.

Idiot!